HIT COUNTER

hit counter

Astăzi servim: mîncare thailandeză

Rulouri Po Pia Thot

Ai nevoie de:

1/2 kg carne tocată

3-4 căţei usturoi

1 morcov

1 ţelină

1 linguriţă cu zahăr

1 foaie aluat fraged

1 cană cu ulei

1 gălbenuş

piper

sare

1. Într-o tigaie mai mare se pune la prăjit în 2 linguri cu ulei carnea tocată. Se amestecă repede şi se adaugă usturoiul pisat, morcovul şi ţelina date pe răzătoare, zahărul, un praf de sare şi piper.

2. Se lasă pe foc pînă scade sosul. Dacă şi-a lăsat prea multă grăsime, se scurge acest exces. Se taie bucăţi de aluat de dimensiunea unei palme şi se pune o lingură cu compoziţie la mijloc, dar numai după ce s-a răcit bine.

3. Se răsuceşte aluatul pînă se formează rulouri ca nişte sarmale. Acestea se ung cu gălbenuş de ou. Se pune la încins uleiul şi se prăjesc rulourile uşor pînă devin aurii.

Rulourile merg foarte bine cu bere sau vin şi trebuie însoţite cu un sos dulce-acrişor din sos de roşii, boia dulce, 1 linguriţă zahăr şi 1 linguriţă oţet balsamic.

Parfumul doamnei în negru - Gaston Leroux

Vai! Ce fericire că am pus mîna pe romanul acesta despre a cărui ecranizare am auzit multe! (Ah! Filmul a rulat atît la Arta cît şi la Republica, dar nu am avut timp să merg să-l văd – vai!, ca de obicei). Vai! e Gaston Leroux, autorul „Fantomei de la Operă”! Vai! Ah! Vai!
Ah!, probabil vă veţi întreba ce e cu atîtea „vai”-uri şi „ah”-uri. Simplu. Romanul este ticsit cu aceste două interjecţii. Practic, nu e un personaj care să nu se văicărească sau să ofteze. Nu ştiu dacă e traducerea de vină (deşi nu întotdeauna traducătorul e cel care trebuie răstignit) dar, vai!, e de-a dreptul enervant să te tot împiedici de aceste sintagme care nu fac altceva decît să pervertească romanul care se vrea unul poliţist, dîndu-i un gust uşor sarcastic, de parodie. Sau poate asta a fost intenţia autorului?!

Naratorul însuşi, domnul Sainclair, vrea să pară un Watson franţuzit, dar maniera afectată în care povesteşte anumite întîmplări şi-şi exprimă gîndurile şi părerile îţi dă impresia mai degrabă că e o ţaţă cu veleităţi de povestitoare şi talent literar. Iar Joseph Rouletabille, cel care a fost denumit de unii critici „Sherlock Holmes al literaturii franceze”, nu se aseamănă cu faimosul detectiv decît în privinţa inteligenţei şi a spiritului de observaţie. Sherlock Holmes, din cîte ştiu eu, nu plînge şi nu se văicăreşte. Repet: poate aceasta a fost intenţia autorului: să creeze o parodie, cu toate că din tot ce am citit pe Internet despre acest roman nu reiese deloc acest lucru. Dar dacă e într-adevăr o parodie, atunci e una reuşită.

Totul se învîrte în jurul lui Larsan. Cel mai mare, cel mai tare, cel mai periculos infractor, un adevărat maestru al deghizării care a murit şi a înviat de mai multe ori decît Mîntuitorul şi care a reuşit să se însoare cu Mathilde Stangerson şi să-i facă un copil – care e nimeni altul decît reporterul şi detectivul amator Joseph Rouletabille. Prezentată într-o manieră mai mult sau mai puţin telenovelistică, povestea vieţii lui Rouletabille este următoarea: băieţel abandonat într-un orfelinat unde e vizitat de o doamnă în negru c-un parfum distinctiv, este acuzat de furt, fuge şi este declarat mort, ajunge în marele oraş, îşi începe cariera ca pescuitor de portocale în port şi îşi croieşte încetul cu încetul drumul prin gazetărie, clădindu-şi un renume şi o reputaţie ireproşabilă. Cîtă emoţie pentru Rouletabille să descopere că doamna Stangerson – actualmente doamna Darzac – este nimeni alta decît Doamna în negru, adică mama sa. Dar bucuria va ţine pentru scurtă durată. Larsan reintră în scenă, hotărît să le strice soţilor Darzac luna de miere şi să-i facă pe toţi să tremure de frică.

Se ajunge astfel ca mai mult de zece oameni (majoritatea bărbaţi în putere) să se închidă într-un vechi castel de frica unuia singur (sîc-sîc!) iar groaza e atît de mare încît încep suspiciunile şi toţi se bănuie unul pe celălalt cum că nu e cine spune că e ci e Larsan deghizat care-şi bate joc de lumea întreagă. La toată tevatura asta se adaugă şi crizele Doamnei în negru, gelozia doamnei Edith (al cărei soţ fusese un pretendent al Mathildei) de care naratorul se îndrăgosteşte, (într-adevăr, numai asta mai lipsea!). Se presară împuşcături, ţipete, sînge, un corp transportat cu sacul în şaretă dar care e de negăsit...

Finalul este cel puţin salvator. În stil pur Agatha Christie, Rouletabille, luîndu-şi foarte în serios rolul de Hercule Poirot, îi adună pe toţi suspecţii într-o cameră şi, prezentîndu-şi teorii formulate pe baza dovezilor şi indiciilor găsite, îl demască pe infamul Larsan. Mai multe nu spun, dar am să dezvălui totuşi faptul că totul se sfîrşeşte cu un scăldat în mare...

Romanul a fost scris în 1908 şi este continuarea celui intitulat „Misterul camerei galbene”, primul din seria aventurilor lui Joseph Rouletabille. Sper că e şi cel mai interesant...

De la musique...

Cred că am văzut filmul "The Hours" de trei-patru ori. Despre film vom mai vorbi, pentru că este unul marcant. Dar e superb, fără nicio îndoială. Iar muzica lui Phillip Glass e genială. Dar pe mine m-a atras foarte mult şi fragmentul muzical din scena în care Louis o vizitează pe Clarissa. Şi nu mă mai satur de el.

Care e povestea? Meryl Streep are pregătire muzicală. Şi e mare melomană. De fiecare dată cînd se pregăteşte pentru un rol, actriţa îşi alege un fragment muzical pe care-l ascultă în mod constant şi pe care îşi fundamentează interpretarea. Pentru rolul Clarissei Vaughan, acesta a fost fragmentul ales. Regizorul filmului a fost atît de încîntat de alegere încît l-a inclus în film.

Fragmentul face parte din "Ultimele Patru Cîntece" de Richard Strauss (operele sale finale compuse în 1948) şi este intitulat "Beim Schlafengehen" - Adormirea. Vocea îi aparţine sopranei afro-americane Jessye Norman.

A venit iarna. Clar?

Prima ninsoare ar trebui să fie ceva magic, romantic, rupt din basme, feeric, sublim şi aşa mai departe. Problema e că anul acesta prima ninsoare a fost una imprevizibilă, care a luat pe mulţi prin surprindere şi care a venit însoţită de un frig de crăpau pietrele şi un vînt care te-ar fi putut lua la plimbare ca pe Mary Poppins!

Şi mă frustrează că în mijlocul lui octombrie plouă, suflă vîntul şi apoi ninge toată noaptea. Mă enervează la culme că în mijlocul toamnei ninge în Pasul Tihuţa şi Pasul Gutîi - ceea ce înseamnă că într-adevăr a venit iarna. Sau e pe drum...

Urăsc frigul, mai ales cînd e la timpul şi la locul nepotrivit! Şi cînd nici nu e binevenit. Şi mă enervează că nu-mi găsesc ghetele. Şi mă prost dispun pensionarii care sunt în stare să te arunce de pe scările autobuzului numai ca să ajungă ei primii de parcă autobuzul opreşte pentru o nano-secundă!

Nu-mi pasă că azi e Cuvioasa, ştiu că mîine e Sfînta Tereza de Avila, nu-mi pasă că sala de reviste e închisă pentru că bibliotecara e bolnavă şi e lipsă de personal, la naiba cu ipocriziile ce nu-şi mai au loc acum. Mă lasă rece portarul nervos că eu stau în sala de studiu în timp ce alţii se destrăbălează în Obsession şi Bamboo şi nu-mi pasă cît negru sub unghie cine e amanta cui sau cît de urît e cutare sau cît de sexy! Nici măcar nu mă pot bucura că a căzut guvernul Boc2! Cum să te bucuri cînd e atît de frig?!

A venit iarna. Ducă-se, ducă-se, ducă-se!

Şi totuşi s-au întîmplat şi lucruri extraordinare. Vărsător de Ianuarie şi-a luat permisul de conducere! Şi nu a ajuns pe mîinile inspectorului Gabor!

M-am întîlnit cu un coleg de liceu cu care nu am schimbat în doi ani decît trei vorbe - şi am ajuns să stăm la taclale timp de trei ore şi jumătate! Iar omul e foarte, foarte schimbat! A fost un adevărat şoc. Ca să vezi... Există viaţă pe Marte!

Au trecut 20 de ani...

Pe 6 octombrie 1989, la ora 11:20 seara, candela vieţii uneia dintre cele mai respectate, iubite şi totodată temute actriţe s-a stins în tăcere şi demnitate. După o luptă acerbă cu plaga cruntă a secolului nostru, neobosita Primă Doamnă a Filmului American şi-a regăsit odihna binemeritată. Vestea morţii ei a fost un şoc pentru toţi fanii şi admiratorii care credeau cu tărie că Miss Davis va învinge şi această intemperie a sorţii şi va trăi veşnic...

Dar ea este nemuritoare! Trăieşte în continuare prin filmele sale, prin autobiografiile publicate, prin interviurile care circulă pe Internet, prin vorbele sale de duh care au devenit motto-uri şi care sunt transmise mai departe pe email-uri sau apar în antologii de citate celebre.

"Să-ţi îndeplineşti un vis, să asuzi din greu pentru munca ta, să ţi se dea şansa de a crea, sunt sarea şi piperul acestei vieţi.

Ştiu că nu e Maria Callas, dar mie mi-a mers la suflet. Miss Davis interpretează acest cîntec precum o bunică ce-i cîntă nepoţelului/nepoţelei sale...

Un buchet de garoafe în toate culorile care dorm în Biserica Piariştilor... For you, Miss Davis...

Premiul Nobel

Scriitoarea germană de origine romînă Herta Müller a primit premiul Nobel pentru Literatură. Dincolo de felicitări, bucurie şi sentimentul de mîndrie, rămîne totuşi întrebarea: "Acest premiu Nobel este şi al Romîniei?" Care ţară poate revendica paternitatea acestui premiu? Dacă Herta Müller ar fi rămas în Romînia, ar mai fi cîştigat acest prestigios premiu? Cît de romîncă este sau se consideră autoarea?

Lauren Bacall, Edward G. Robinson, Herta Müller, Emil Cioran, Eugen Ionesco... toţi au rădăcini bine înfipte în pămîntul Romîniei, dar au cunoscut succesul şi au primit recunoaşterea cuvenită pe alte meleaguri. Totuşi, îi putem considera ai noştri? Ne putem mîndri cu ei, desigur, dar putem spune: "Suntem din aceeaşi ţară?" Avem acest drept?

Vestea decernării premiului Nobel pentru Literatură scriitoarei Herta Müller m-a bucurat foarte mult. Dar m-a şi pus pe gînduri... Nicolae Manolescu are perfectă dreptate. Dacă Herta Müller ar fi rămas în Romînia nu ar fi fost niciodată recompensată cu acest premiu, în ciuda talentului său literar. Acest premiu Nobel nu este al Romîniei!

Entschuldigung, aber dieser Preis gehört nach Deutschland!